Tradiții de familie

La noi în familie ne place să păstrăm tradițiile și să le transmitem din generație în generație. Dar avem și un principiu pe care-l respectăm mereu – ne împrumutăm orice lucru la nevoie, haine, articole de casă și grădină, însă niciodată mașina. Deși o mașină modernă și frumoasă îți atrage imediat atenția, noi am învățat de-a lungul timpului că ea se alege după necesități și după caracteristici. O astfel de bijuterie își arată potențialul pe șosea și curajul în peripeții, iar accesoriile cool sunt cel mai bun prieten al ei și al omului.

Mândra noastră mașină a adunat multe povești de-a lungul timpului. Iar astăzi va împărtăși cu voi o parte dintre ele.

Mărturii și tradiții de familie

Dragii mei,

Pe lângă meseria de instructor auto pe care a avut-o în tinerețe, stăpânul meu (bunicul) a fost și apicultor. Tradiția s-a transmis din tată în fiu, iar la bază tradițiilor și a drumurilor infinite am fost întotdeauna eu – mașina familiei.

Vedeți voi, pe vremea stăpânului era un lux să ai un automobil personal. Eram una dintre puținele mașini concepute și vândute în România, dar și prima mașină cu care ei au avut contact. După ce stăpânul a ieșit la pensie, m-a transmis moștenire unei persoane care să mă aprecieze, ajungând astfel la nepotul său. Odată cu schimbarea proprietarului, care și-a propus să mă conserve cât mai bine și să mă poarte cu mândrie, s-au transmis și amintirile și poveștile cu noi toți. Deși acum nu mai simt turația motorului și abruptele șosele, drumurile la pădure și vacanțele în familie, rămân amintirile plăcute și învățăturile.

90236530_2819116034875550_3368729986272854016_o

În fiecare primăvară, vara și toamna, când copacii sau culturile dădeau în floare, bărbații familiei mă echipau corespunzător și mă pregăteau de mers cu stupii în pădure sau la câmp. Nu m-am plâns niciodată și nici n-aveam cum. Eram cea mai frumoasă și cea mai puternică mașină din toate timpurile, atât la interior, cât și la exterior. Îmi prindeau remorca cu stupi cu ajutorul unui cârlig de remorcare Dacia. Încărcau stupii rând pe rând și, în portbagaj, îmi puneau de-ale gurii, cât să aibă alimente pentru câteva zile. Eu le protejam și le conservam corespunzător. Mă băgau în marșalier dinainte să răsară soarele și, mai o pantă, mai un drum înclinat sau mai abrupt, pe toate le-am colindat în voie ca o adevărată campioană. Eram „cal de tun” la cărat și „hotel” de 5 stele la dormit. Zi de zi și ani la rând, nu m-a putut intimida nici cea mai extremă climă sau cele mai apăsătoare greutăți. Am fost mereu liberă ca pasărea cerului, liberă de drum, lustruită cu atenție și iubită din toate colțurile, așa, ca o piesă de muzeu.

Cârligul de remorcare nu-i un accesoriu ales la întâmplare, dincolo de necesitatea lui în meseria de apicultor și de căratul stupilor. Mulți știu cât este el de necesar oricând și oriunde. Iar pentru cine nu știe, să luați acum aminte!

Cu atâtea drumuri buclucașe, trasee îndelungate și străzi neasfaltate, conducătorii mei s-au mai confruntat când cu o până, când cu defecțiuni la motor. Cu toții mai obosim câteodată! Iar cârligul de remorcare ne-a salvat „pielea” de nenumărate ori, când prietenii de nădejde sau oamenii buni care apăreau în drumul nostru, puneau umăr de la umăr, ca să mă împingă din pantele abrupte și să mă tracteze până la un loc sigur. 

11012703_783659518421222_305031239263152647_n

Nu le lipsea nici suportul de biciclete. Bicicleta avea și ea un rol esențial, fiind prietena noastră cea mai bună, la fel ca și suportul tranversal. Cu bicicleta porneau în căutări după zone magice cu flori și nectar pentru albine, în tip ce eu mă odihneam la umbra copacilor verzi. Din când în când stăpânii plecau acasă prin rotație, cu bicicleta, ca să mai aducă provizii și lucruri necesare tuturor. Sau verificau zona, în caz că era loc de culturi și mai bogate în învecinata depărtare. Tare util a fost suportul cu prindere pe bare transversale! Mi-l fixau cu multă responsabilitate, simplu și rapid, ca să-mi faciliteze munca în transportul bicicletei, fără a ocupa loc în portbagaj. Acolo mereu aveam foarte multe accesorii și unelte, la care proprietarii mei nu au renunțat niciodată.

Iar iarna, cât stupii stăteau la loc util, eu și accesoriile mele salvatoare eram folosite pentru a prelua și a depozita zeci de kilograme de alimente, pentru sărbători și evenimente. N-aș fi crezut niciodată că mă voi întâlni tocmai cu Ghiță (porcul).

Era o tradiție în vremea comunismului, când nu puteai să iei și să cumperi animale sau să le tai, cu una, cu două, fără recensământ și fără să dai cu subsemnatul. Ei, n-am eu o inteligență artificială și nu știu prea multe despre traiul de atunci, dar știu că lucrurile erau mult mai dificile ca acum. Cu toții am avut câte-o poftă, așa cum am avut-o eu pe cea de drumuri lungi și dese. Multe evenimente necesitau compromisuri pe atunci. Așa că, duminica, mă duceau în târg, cu veselie, acolo de unde îl luau pe Ghiță. Tare mă mai amuzam! Ca să nu guițe nicio vorbă, îl serveau pe Ghiță cu câțiva litri de vin înainte să mi-l pună în spate, în remorcă. Fericit după un așa festin împărătesc, Ghiță, băiat cuminte, își făcea somnul de frumusețe până ajungea acasă, unde era băgat în pod și beneficia de toate „ritualurile” rasei sale, până să ajungă în centrul festinului. 

Bineînțeles, după întreaga treabă, eu eram spălată, lustruită și bine îngrijită. Eram cea mai răsfățată din tot Universul!

Mai aproape de zilele noastre am fost cu ei și prin vacanțe, pe la mânăstiri și la picnicuri. Multe mașini noi au vrut să mă întreacă, dar n-au reușit. Unii proprietari străini râdeau de mine, că sunt bătrână și demodată, dar eu n-am pus la suflet. Părinții m-au învățat să fiu pozitivă și știu cât de mult mă iubesc. Și asta mi-a dat putere! Mi-au pus și sistem audio, boxe noi și huse de piele, accesorii frumoase și utile, strălucesc ca un diamant șlefuit și oricând mă poți confunda cu un Mustang.

autogedal-logo-500px_1567773288-300x300

Dar acum, ei… chiar am obosit. Au trecut peste 30 de ani. Eu încă le zâmbesc cu o geană, cu o tragere subtilă de motor.  Văd în ochii lor că n-au uitat de mine și că ar da orice să ne putem întoarce împreună în timp. Mă privesc cu stimă și bucurie, de dragul vremurilor trecute, de vremea în care cutreieram plaiurile în lung și-n lat. Sunt mândri că i-am adus de fiecare dată acasă, cu bine. Iar eu sunt recunoscătoare lor și accesoriilor potrivite cu care ei m-au înzestrat, că mi-au oferit ocazia de a trăi zeci de mii de experiențe memorabile și de a le purta tradițiile mai departe.

Cu drag și multă dragoste,

Prințesa lor, Dacia.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2020.

Un comentariu Adăugă-le pe ale tale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s